Despre vin fara ifose

„Textul despre o degustare încântă și ne îmbată simţurile.
O perspectivă rafinata asupra unei băuturi care devine elixir, simfonie, epopee, dacă nu chiar școală și filosofie a vieţii.”
De Marius Constantinescu

Dur. L-am lăsat să respire mai bine de jumătate de ceas, paharele sunt generoase, din cristal, exact aşa cum trebuie (am eu acest ifos că vi-nul, dacă nu îl bei cum se cuvine, mai bine nu îl mai bei deloc), se pupă cu niscaiva brânzeturi corespunzătoare, felii de pară consistentă şi de măr verde corpolent. Am rătăcit şi nişte şuviţe ciufulite de prosciutto pe traiect şi, vrea, nu vrea, se va însoţi şi cu nişte porţii generoase de cheesecake home-made. Copilul a fost împachetat şi expediat bunicilor, e 20:30, ne-am adunat, chiori de oboseală, în jurul mesei, într-o vineri pre Valentine’s Day. O rară seară de răsfăţ.

Îmi înfund nasul în căuşul paharului şi inhalez izul puţin înţepător şi epic parfumat. Culoarea e o catifea aristocrată, eneglezească, nocturnă, genul care dă bine în poză şi care, singură, transformă vinul în seducţie. Întotdeanua am admirat arta somelierilor şi a pasionaţilor
de vin, care sunt în stare să scrie poeme cu toate mirodeniile, fructele şi aromele pământului pornind de la o simplă sorbitură. Am admirat-o şi am privit-o cu uşoară mefienţă, mai ales în momentul în care poezia frizează ridicolul, iar din pahar nu mai exaltă gusturi sau păreri, ci adevărate alegorii, tablouri cu dinamică, subiect, evoluţie, zbateri de metafore desprinse direct din carnetul cu expresii frumoase. Vinul nu mai e băutură, ci elixir, simfonie, epopee, Bildungsroman, şcoală şi filozofie a vieţii, ceva ce nu se spală din pahar, ci ar trebui să fie lăsat să prindă crustă ca moaştele în racla de cleştar.
Departe de mine gândul de a minimaliza arta vinului, compoziţia lui care, nu o dată, îl apropie de desăvârşire. Doar că, vedeţi Dvs., am crezut întotdeauna că desăvârşirea e o chestiune definitiv personală, ce nu ţine de nişte norme universale, ci de nişte activări interioare arbitrare şi superb de subiective. Mai simplu spus, ce e desăvârşit, e desăvârşit pentru mine, pentru că a deşteptat ceva în subsolurile mele care se simte bine, tânăr, plin de sevă. O muzică, o pictură, o pagină de roman, o pulverizare în spatele urechii, o înghiţitură, un drum e aşa pentru că mi-a desenat o hartă interioară pe care, urmând-o, m-am găsit. O hartă care, poate, pe altcineva nu ar conduce nicăieri. Asta e treaba cu perfecţiunea, din punctul meu de vedere.

Şi mai e ceva: cred că după perfecţiune nu ar trebui să iscodim cu vorbe mari, cu enunţuri bombastice şi beţie de figuri de stil (ce din coadă au să sune, vorba poetului). Dacă e acolo, sus, nu prea mai are nevoie de explicaţii. Binele… mai bine să fie trăit, decât pus la microscop şi transformat în inimioare şi unicorni pe o câmpie smălţuită cu flori în prag de seară de vară când cocorii se îngână pe malul unui izvor liniştit cu unde tulburi (credeţi-mă, vorbesc din experienţă!) Habar nu am ce fructe, ce mirodenii, ce piei tăbăcite sau bori de pământ reavăn s-au furişat în paharul meu cu vin de acum câteva seri. Eu l-am simţit bărbătesc, viguros, nonsalant, sigur pe el, elegant, totodată. L-am băut cu mare plăcere şi      l-am lăsat să se aşeze, maiestuos, cât să ştiu exact cât îmi e de ajuns, iar amintirea să îi fie eminamente favorabilă. A fost bun pentru că vinul e bun, n-am nici un dubiu. A fost memorabil pentru că a semnat, olfactiv şi gustativ, o seară de tihnă, de regăsire în privirea de cealaltă parte a mesei, în amintiri, în râsete, în senzaţii de bine în pielea mea obosit.

Scrie un comentariu: