Simpatii, iasomii, geografii

Cunoscutul jurnalist și om de televiziune argumentează de ce „parfumul e cea mai subtilă și mai imediată formă a memoriei”.
De Marius Constantinescu

    Sincer, nu-mi place nici de leac. Adică, oricât aş încerca să mă conving că e legendar, mitic, istoric, am o mare problemă cu Shalimar. E ca şi când aş da cu nasul într-o blană de bunică pudrată şi neaerisită. Ştiu că e oriental, vanilat, multifaţetat şi conotat, dar, pentru mine, parfumul ăsta există numai şi numai la nivel de renume şi comunicare (răpitoare, cel mai adesea). Să îmi dau cu firma în cap şi mai tare? Nu îmi place nici No.5. Mi se pare supralicitat.
Alcătuit din compuşi de trecut şi prelungit în dâra propriei sale comete. OK. Nu mai citiţi, nu-i aşa? Pe principiul „cine e ăsta, de spală pe jos cu doua dintre cele mai galonate parfumuri ale istoriei?  Nimeni, aveţi perfectă dreptate. Un nas într-un miliard de alte nasuri. Unul care, ca şi dumneavoastră, dezvoltă cu parfumul coups de foudre din care iau naştere alianţe şi antipatii pe termen lung.

Mai mult decât orice altceva, îndrăgostirea de un parfum ţine de impuls. Sigur, renumele, cultura, autorul, flaconul, povestea, poleiala îţi vor îndrepta mâna către raft şi vor apăsa pe atomizor, spre încheietura mâinii opuse. De aici, însă, mai rămâne puţin loc pentru analiză.  E teritoriul clipitei, care, intoxicată în aburi de mireasmă,scindează gordian: îmi place sau nu. În semnificativ mai putine cazuri rămâne o portiţă deschisă spre răzgândire. Iubesc Guerlain. Mi-a dăruit unul dintre parfumurile care s-a culcuşit pentru totdeauna în gulerele cămăşilor şi în pliurile fularelor mele: Vetiver. Aş vrea să îmi placă Shalimar, măcar pentru duplicitatea lui: o superbă istorie de iubire lichefiată dintr-o la fel de mare iubire. Pentru ideea de parfum. Jacques Guerlain a iubit să creeze Shalimar, să sublimeze in picaturi amorul dintre Mumtaz Mahal si Shahjaban.  Şi totuşi, în rarele ocazii când îl întâlnesc, nu ajungem în sintonie. Deşi are vanilie, tămâie, piele, citrice sau santal, ingrediente la care sucomb, dialogul dintre ele îmi rămâne străin, iar declicul nu se produce. Am ratat şi concesia supremă: depus pe pielea femeii dragi, nu s-a colorat şi nu s-a învolburat deloc, ci a rămas acelaşi miros exterior, pentru care am primit şi dojeni înfundate.

 Când contururile unei imagini se vălătucesc şi îi confundam sunetele, adeseori mirosul e cel care urmează firul Ariadnei prin cotloanele memoriei. Aşa-i că parfumul mamei, after shave-ul tatălui, lobul urechii iubitei sunt printre cele mai sigure constante? Aşa-i că nu mai ţineţi minte dacă prima seară mână în mână la Lisabona era caldă sau răcoroasă, dar e suficient un freamăt al nărilor ca să vă amintiţi cea mai încărcată de mare, de alge, de mentă, de vânt şi pământ atmosferă? Astea sunt hachiţele mirosului. Cea mai volatilă compunere are, uneori, mai multă putere şi durabilitate decât un cuvânt gravat. De aceea nu avem cum să ne trăim viaţa în afara parfumului şi ajungem să colecţionăm memento-uri care reproduc, sintetic sau pur, privilegii din existenţa noastră limitată. Mi-am găsit, scriind aceste rânduri, un răspuns la eşecul Shalimar. Nu e un parfum pe care să îl cunosc la prima mână. Nu determină, olfactiv, nici o amintire. Nu e în el nici muşchiul irlandez al lui tata, nici povara de galbanum, condimente şi civetă a parfumurilor mamei, nu sunt nici variaţiunile citric-vanilate ale iubirii şi, chiar dacă e legat de Orient, nu-i simt nici pericolul lemnos, aproape mistic al căutărilor mele. E un parfum care, dincolo de imboldul de a-l cunoaşte, nu trezeşte în mine decât o impresie superficială, nedreaptă.

Trebuie că la suciţi cum sunt eu s-au gândit mai marii de la Guerlain când au lansat, acum un an şi ceva, Shalimar Souffle de Parfum, un joc de vanilie, mosc alb, lămâie, flori de portocal şi iasomie, o reinterpretare tânără, fâşneaţă, a unui parfum căruia îi pusesem punct. Acum clar şi virgulă.

 

Scrie un comentariu: